Cuptor

Strada este aproape pustie. Soarele amiezii loveste in plin. Cei cativa pietoni rataciti se tarasc molesiti pe langa "spatiile verzi" parjolite. O musca rebela bazaie necontenit. Ma linisteste gandul ca mai sunt doua strazi pana sa ajung in parc. Copaci seculari, lacul, fantani...
Un platou imens. Un platou acoperit cu dale de piatra fierbinti. Un platou pe care simti ca te misti asemeni unei gaze pierdute in infinit. Aleile parcului par din ce in ce mai departe. De aici par niste tuneluri ce duc spre iad. Nicaieri nici o suflare. Sau nu! Undeva, in zare, pe aleea principala, cineva plimba un caine. Nu-i vad prea clar, dar parca si cainele se taraste.
O banca la umbra unui copac batran. Nici banca nu e prea tanara. Vopseaua s-a scorojit, iar o stinghie a fost schimbata. Stinghia nu e vopsita. E prinsa cu niste suruburi negre. Ireal de negre. Alaturi, un cos de gunoi. Aproape plin. Pe langa el, putine gunoaie. E un semn ca incet, dar sigur, patrunde si la noi civilizatia. Spun "incet" pentru ca in fata bancii e un covor de coji de seminte. Niste vrabiute le dau tarcoale. Zgomotoase. Ciugulesc, se cearta, fac baie in praful de langa alee
***.
O adiere trezeste frunzele copacului. Parca e mai intuneric. Privesc, printr-o fereastra a frunzisului, cerul. Nu mai e albastru acela palid. A devenit vanat.
- Vine furtuna!
Abia acum am observat ca pe coltul celalalt al bancii sta o fata cu o carte in mana. Ma priveste cu ochi mari, rotunzi. Un zambet timid in coltul gurii.
- Credeti ca suntem la adapost aici, sub copacul secular?
- Nu stiu. Am vazut ceva mai departe un chiosc. Sa ne retragem acolo.
Ne ridicam si pornim in directia indicata. O urmez. Ea stie drumul. Merge agale. Asteapta sa o ajung din urma. Eu m-am oprit. Ma pregatesc sa ii fac o poza. Din spate. Parul ii coboara dincolo de nivelul umerilor, peste tricou. Pe umarul stang atarna o gentuta. Destul de mica. Orice femeie este dotata cu ganta. Mai mare, mai mica, in culori palide sau stridente. In mana dreapta tine cartea. Intredeschisa. Degetele tin loc de semn. Se intoarce. Clicul a imortalizat-o din profil.
- Cred ca ne prinde ploaia pana sa ajungem la chiosc.
- Sa ne grabim.
Stropii mari ne anunta ca e prea tarziu. Alearga catre chiosc. Ma mai opresc odata. Clic. Alearga prin iarba trezita brusc la viata. Inca un clic. E pe treptele chioscului. Ultimul clic. Ma priveste si rade
- Cred ca ar fi interesant sa va fac eu o poza. Cu camasa "mulata" de ploaie!
Ajung si eu. Sunt ciuciulete.
- Aveam un amic pe care il chema Curca. Ne-a prins ploaia in spatiu deschis. Am fugit noi, dar degeaba. I-am spus:"Parca ai fi o curca plouata!" Am ras amandoi.
Ma priveste atent.
- Sa nu raciti!
- Nu racesc eu asa usor. Mai bine sa vad sa nu fi intrat apa in aparat.
Imi da niste servetele. Il sterg cu grija. Privesc pozele.
- Incredibil! Au iesit bine.
A urmat o intreaga sedinta foto. Ne-am facut poze din orice pozitie. Un chiosc, in ploaie, sarind, alergand, profil, prim plan.
Retin poza cu cartea lasata pe marginea chioscului in timp ce Soarele isi face loc printre norii ce se destrama.