duminică, 12 iulie 2009

Hai ca poti, tataie!






M-am hotarat. Mi-am pus pantofii in cui si plec la Tamina! Adidasi, rucsac in spinare, cu o bentita pe cap (sa dau a Rambo), am plecat decis. Muntzomanii m-ai primit bine. Nimeni nu a intrebat ce cauta tataie printre ei. 
Prima surpriza am avut-o cand am iesit din Bucuresti. "Nicusor conduce cam repede!" Mai tarziu am vazut placuta: 70 in localitate, 110 afara. S-au schimbat multe de cand n-am mai parasit orasul!
Pauzele de fumat au fost mai rare. Nicusor nu fumeaza, singurul, dar e masina lui. Drumul e bun. Mai putin crater centura Ploiestiului. Lume, destul de putina. O singura coada. La Sinaia. Aici se lucreaza. Cred ca la stramtarea drumului. 
"Donatorii de organe" depasesc pe toate partile. Ma gandesc la un "drob". Cu ulei mineral. Ciclisti, turisti... Uite si trenul! Rapid. 
Am ajuns. Incepe ploaia. "Cine ne-o fi urat din suflet "drum bun"? Si ce daca? Suntem decisi. Pe drumul forestier. Pe "traseu" vine apa siroaie. 
Cand ne impacasem cu gandul ca suntem singurii nebuni, ne intersectam cu un grup care coboara. "Mai e mult?" "Nu stim ca noi n-am gasit-o!" Ne-a scazut entuziasmul la jumatate. Harta, acoperita cu pelerina. Cautam. "Nico, esti sigura ca mergem bine?" "Nu v-am spus ca am mai fost? Va duc eu!"
Mai intalnim un grup. Nici astia nu o gasisera. "Daca s-a mutat? A gasit ceva mai ieftin!" Grupul asta ne-a urat din inima. A iesit soarele! Ne oprim intr-o poenita. Ne schimbam. Pozez o stanca. Aia e stanca prin care trece Tamina. Parasim drumul forestier. La 50 de metri intalnim panourile.
Incepem coborarea. Abrubta. Uda. Ne tinem de copaci. Lumea ma incurajeaza. "Hai ca poti, tataie!" Fac poze. Nu pozez canionul. Ala e pe net. Imprejurimi. Salbaticie magnifica. 
Gata pauza! Urcam prin canion. Cineva, cred ca alpinistii din Brasov, au montat niste scari metalice. Incerc sa sar din piatra in piatra. Ma razgandesc. Sunt ud pana la piele. Ca mai conteaza putina apa?! Am ajuns inapoi la panouri. Gasesc o piatra si ma asez. Sunt epuizat. Avea dreptate doctora: "Esti nebun! Nu ai voie sa faci niciun efort!" 
Ceilalti pregatesc masa. 

joi, 9 iulie 2009

Fara politica


Timpul trece implacabil. Vorba asta am auzit-o demult. Cred ca apartine unui iubitor de rugby. Ma si inchipui plonjand la blocarea timpului, asemeni europenilor la picioarele lui Lumu, forta supranaturala a rugbyului neozeelandez. 
Trece, lasa in urma nostalgii, imagini ce reinvie cand si cand. Imagini care apar, ne urmaresc, ca apoi sa dispara ca un fum. Au fost? Le-am trait cu adevarat, sau sunt rodul imaginatiei noastre?
***
Ieri ploua cu galeata. Ne-am adunat cu toti pe holul unde ne bem cafeluta, unii fumam, dar toti ne dam cu parerea in legatura cu vremea.
Pot spune, citand un clasic in viata, ca asta suna ca dracu. Eu am o parere. Dau cu ea. El are alta parere. Da si el. Doare. Catelul, ascuns printre picioarele noastre, o rupe la fuga. Nu mai suporta. A ajuns sa iubeasca ploaia. Nu mai vrea nici "rontaielele" aduse de o colega. Se crede Gene Kely cantand in ploaie. Doi pusti se tin de mana. Sunt uzi pana la piele, dar nu au timp de prostii:
"Ma mai iubesti?"
"Desigur draga mea!"
***
Bucurestiul nu a existat, nu exista si nu va exista vreodata. E doar o aglomerare de strazi, masini, case, blocuri, parcuri, tineri indragostiti si mosi suparati. 
Bucurestiul nu e un oras. E un vis al nostru venit de nicaieri. E cosmarul soferilor, raiul baltoacelor...
Cateodata ma gandesc la cum era orasul acum 100 de ani. Poate ar trebui sa scriu cum il vedeam eu acum 50. Cum am vazut, amintirile sunt vagi, crescand blocul de langa mine. Are 50 de ani!!! Nici nu pot sa cred. Pentru mine a ramas "blocul nou". Poate ar fi interesant sa povestesc cum ascultam la batranul aparat de radio, hipnotizat de "ochiul magic". Prin el parca vedeam artistii. Si vocea crainicului: "Grigore Vasiliu Birlic, atrist al poporului..."
***
Privesc strazi vechi, strazi unde civilizatia nu a adus decat cateva semne de circulatie si cate o masina ratacita. Pe o placuta, aproape ascunsa sub var, citesc despre un lacas ridicat in 1911 din donatia lui Nita Sterie. Si biserica - de ce nu am vazut-o pana acum? - ascunsa in spatele unor blocuri. Si ma gandesc la Palatul Patriarhiei, unde nu s-a adunat poporul pentru a-l sustine pe Cuza, pentru ca aceasta cladire a fost ridicata abia in 1907 in stil neoclasic. Cum arata vechea cladire? Poate voi afla dintr-o poza veche, descoperita de cine stie cine printr-un pod de casa, pod cazut la datorie, pentru edificarea noului Bucuresti, Bucuresti de beton si sticla.

luni, 6 iulie 2009

Dimineti


Buna dimineata. Nu mai stiu pe ce cearceaf am dormit si cu care m-am invelit. Perna e un ghem multicolor. Un colt iese din fata de perna. Un fulg s-a oprit pe telefon. Azi nu mai exista ceasurile acelea desteptatoare cu clopotel, cu scrisul mare, "CFR", cu sunetul care trezea intreg cartierul. Ultimul l-am auzit acum cativa ani la vecinul din blocul de vis a vis. Ma uitam la el cum aparea, dupa fix 11 minute, imbracat in acelasi costum, cu nelipsitele-i manecute de un bleumarin un pic mai deschis pe la coate...

S-a pensionat. Il vad dimineata, mergand agale, cu scosa, la cumparaturi. Ceasul a tacut. Oare o mai exista? Nu mai poarta nici costumul ce mi se parea etern. Au disparut si manecutele. 

Ma indrept cu pasi plictisiti spre bucatarie. Spal ibricul. De ce nu o fac niciodata dupa ce torn cafeaua? Pornesc focul si fug in baie. Am exact timpul sa ma spal pana la brau. 

Apa sta sa fiarba. Culeg lingurita din suportul de vase. Una de zahar, doua de cafea, opresc focul, jet de apa rece la chiuveta...

Mai am 10 minute la dispozitie. Nu merge netul. Iar am uitat sa il platesc! Am sa trec cand ma intorc de la munca. Cu cafeaua intr-o mana si cu tigarea in cealalta, privesc pe geamul de la sufragerie. La ora asta, toata lumea e grabita. Nimeni nu vede rasaritul de soare. Poate nu se vede prin marea de blocuri. Si apoi, nimeni nu are ochi decat pentru coltul strazii.

Vine sau nu vine autobuzul?