joi, 30 decembrie 2010

ECO

Ecologia ne-a invadat. In jurul nostru totul e ecologic. Caut o reclama pentru toxine eco. Daca va ganditi bine, mancarea noastra are E-uri si respiram monoxid de carbon. Adica E CO. Daca luam in calcul efectul de sera creat de CO2, traim chiar ECO 2. Nu am ajuns inca la ECO 4 sau ECO 5 pentru ca nanotehnologiile nu sunt pregatite sa impresoare atomul de carbon cu cinci atomi de oxigen. Dar timpul nu e pierdut.Am in plan niste scrieri. Plictisitii de la miezul noptii, Nimicuri, Apocalipsa de catifea si multe altele. Ei, nici prea multe. Unele sunt scrise de ceva vreme. Altele imi vin si acum. Este clar. Nu pot sa ma dedic scrisului. Eu nu scriu decat cand ma ia asa, de nu stiu unde, cu chef. De scris. Adica, mi se pune pata. Nu, nu de cerneala. Scriu direct de la tastatura. Cateodata constat ca am gresit tasta. Sau ca am atins doua. Daca ma uit pe display, corectez imediat. Daca nu, imi atrage altcineva atentia: "Ba, vezi ca ai scris gresit cuvantul ala!" sau "Te gandeai cumva la cuvantul acela?" Adica unii nu vor sa-mi raneasca vanitatea. Cum sa-mi spuna ca am incadrat o poza gresit? Mai bine ma timit la un curs foto: "Vezi ca acolo vin niste fete tare dragute!" Sa revenim la reclama pentru toxine eco. Sau nu. La reclama. Pur si simplu. Am fost iar la o filmare. Lume puhoi. Eu urma sa intru nu stiu cand. La fel si un coleg. Fost sau actual intreprinzator. Din vorba in vorba, ii zic de blog. El, specialist. Imi spune ca exista o multime de metode de a-ti promova site-ul. "Si?" - intreb eu naiv. "Daca ai trafic mare, poti sa scoti bani din reclame" "Si?" Incepe sa se enerveze. Schimb subiectul. Mai insista putin. Apoi o lasa balta.
PS Am citit cate ceva despre "promovare site-ului" Recunosc, momentan nu sunt interesat. Dar e bine de stiut. Ce ar fi sa il promovez ca site eco?
Comentarii: Da. Recunosc. Nu prea raspund la comentarii. Gestul meu e urat. As putea sa scriu "Multumesc pentru comentariu" Imi iau angajamentul ca o sa raspund. Nu acum. Acum nu am net. Am postat de la nepotica mea. Mai am pregatite vreo 22 de postari. Adica pentru o luna (ca imi mai vine inspiratie intre timp). O sa scriu si de caine. Am unul in dotare. Iese din casa cu indemnul "Iesi afara javra ordinara". Dar e catea. Daca era catel, stiam cum sa ii zic Asa insa... Poate ma ajutati dumneavoastra.

luni, 22 noiembrie 2010

Zilele Bucurestiului I (Zile)













Nici nu stiu cand a trecut timpul! E o ceata deasa. Cate o ramurica desfrunzita strapunge pacla. Si zgomotul strazii e mai voalat. Ratacesc prin folderele cu poze. Zilele Bucurestilor. 19 septembrie. Anul acesta. Cetati, ziduri, printese, cavaleri, curiosi, ponei, biciclete. Suna bine pentru "taguri". Sa ma gaseasca lumea pe blog. Sa ma gaseasca? De ce? Trebuie sa ma caute cineva? Aroganta, mandrie, orgoliu, duplicitate, blazare. Asta ar merge? Tag:"orgoliu". Suna bine!

duminică, 21 noiembrie 2010

Plasmuiri



Contrast

Valurile rod coasta salbatica. Plaja a disparut. Stanca se inconvoaie tot mai mult. Sus, pe creasta, un copac. Si un petic de iarba. Ireale. In spate o mare de nisip. Valuri de nisip. Si vantul care nu aduce niciun nor. In zare trec agale camilele. Ca un sirag de margele. Un sirag serpuitor. O alta lume. Un contrast violent. Caravana seicului nu are nimic in comun cu dansul leilor de mare.
Coasta contrastelor. Si o pasare tipa pe o creanga. La hotarul dintre lumi.

O lume

Piere o lume. Ramane un gol. Apoi, alta ii ia locul. Vechea lume se estompeaza. Incet, incet isi pierde identitatea. Pare ca si-a pierdut si locul din inimi.
Apoi, deodata, amintirea erupe. Un zid ciuntit, cateva caramizi, o stinghie cazuta. Un ochi imens al unei vechi ferestre. Ochi morbid ce te priveste dintr-o veche fotografie.
O lume ce a pierit. De ce nu am notat pe spate anul?

Film

Totul devine mai greu. Si pleoapele care nu ma mai asculta.
Filmul se deruleaza cu pauze din ce in ce mai mari. "Cand au ajuns la petrecere?" Cred ca regizorul se grabea sa prinda ultimul tramvai. Personajele vorbesc in soapta. Tipa in soapta. Si muzica este intrerupta. Revine ca o melodie avangardista. Sacadata. Un ritm pe care nu-l inteleg.
Un moment de luciditate. E pauza publicitara. Ma uit la ceas. Filmul s-a terminat de doua ore.

Graba

As spune ca erau vremuri in care lumea nu era asa grabita, dar imi amintesc de Defoe, cel care se intreba: "Unde sunt vremile tihnite?"
Intotdeauna avem impresia ca mosii nostri aveau mai mult timp, ca duceau un trai mai tihnit. Intotdeauna traim nostalgia unor epoci pe care nu le-am trait, iar lucrurile traite estompeaza durerea si tristetea.
Si timpul care a fost, se dilata. Si curgerea sa pare mai lipsita de suisuri si coborasuri.

Casa

Se intampla sa vezi, ascunsa in padurea de blocuri, cate o casa. O amintire din vremea in care orasul mai avea mahalale. Mahalale la propiu. Acele strazi pe care oamenii se salutau politicos, unde timpul se scurgea dupa un tipic anume, unde aparea dimineata laptareasa. O zona prin care trecea "geamu', geamgiuuuu' !!!", unde omul mai comenta in fata tutungeriei...

Drumuri

Serpuiri. Unii au inventat drumul drept. Un drum fara constiinta. Un drum inchis in "educatia spartana". Un drum care nu are voie sa se abata de la regulile sle clare. Un drum pe care trebuie sa ... il strabata altii!
Serpuiri. Drumuri care ocolesc obstacole. Sau drumuri care cauta ceva. Sau drumuri care se abat. De ce se abat? Poate din curiozitate. Sau poate pentru ca, drumul drept este, de multe ori, o aberatie.

Ploaia

Ploua. Se strecoara pe sub gulerul canadienei si o simt pe sira spinarii. Un fior. Un cutit nevazut se invarteste in rana. O rana veche. O rana dusa peste timp, prin meandrele vietii. O rana care nu se inchide. Cand si cand se mai estompeaza. Parca incepe sa uite de mine. Apoi, rabufnire. Si ploaia asta sacaitoare. Nimic nu are inceput sau sfarsit. Ploua.

PS Textele le-am scris acum mai bine de 2 ani.

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Nici flagranturile nu mai sunt ce au fost











Dimineata. Ma trezesc. Pun ibricul pe foc. Imi aprind o tigara. Am timp sa intru pe net. Apa a fiert. Iau ibricul de pe aragaz. Ma ardre la mana. O sa fac basica in palma. Nu de la ce va inchipuiti voi. Vad ca am un comentariu. Cafeaua e inca fierbinte. Tigara s-a stins in scrumiera. Imi scot castile. Intru in bucatarie. Trebuie sa tai painea. Masinaria de prajit painea are ceva. Nu are nimic. Am uitat sa bag stecherul in priza. Daca slabesc vreo 10 kg, e ok.
Sunt in cumpana. Nu, nu fac exercitii. Ma intreb daca sa merg pe ruta scurta sau pe cea lunga. O aleg pe cea ocolitoare. Opresc calculatorul. Aranjez sacul si ies. Am scapat de borduriada. Orasul e plin de transee. Oare Vasilica aia (sau cum Doamne iarta-ma o fi chemand-o) o fi avut dreptate cu razboiul? Parca imi amintesc ceva: Cablu optic subteran. Ce optica frate! In fata scolii au deschis transeea pe 13 septembrie. Nu avea legatura cu pompierii de la 1848. Avea cu picii. Anul asta se castiga doua zile de scoala.
Fasaie o noua bomba pe toate posturile. Flagrant. Om de afaceri. Secretar de stat. Procurori. Presa anuntata pe surse. Sau neanuntata. Flagrantul TV s-a facut in parcare. Filme pentru prosti. Om de afaceri din Galati. Firma e la Ploiesti. Numerele de inmatriculare sunt de Bucuresti. Analistii isi dau cu parerea. Devine plictisitor. In sfarsti, s-au prins. Nu mai are nicun haz

PS Pentru sanatatea dvs, evitati consumul de sare, zahar si Soric.

joi, 18 noiembrie 2010

Revelionul minim pe economie


Imi adun gandurile. Traversez zone terne, agresat de “cutiile de chibrituri” cu 10 etaje. Expresia, folosita des de tata, apartine marelui istoric N Iorga. Este un protest fata de constructiile “la comun”, inventie interbelica ce agreseaza intimitatea gospodariei. Azi ne-am obisnuit cu agresiunea. De multe ori nici nu o observam. Incuiem usa de la intrare…
Unde sunt vechile mahalale? Cu oamenii aceia ce isi vorbesc peste gard, cu salutul respectuos al vecinilor ce se intalnesc in drum spre “tutungeria din colt”? Azi ne ferim sa nu ne atingem in lift si ne zambim stanjeniti. Cate o remarca de complezenta: “Ce toamna calduroasa! Parca nu am fi in noembrie!” “ Sa dea Domnul sa avem o iarna mai calda, ca am auzit ca iar se scumpeste gigacaloria!”
Strada e destul de animata. Cand si cand, cate un cunoscut. Un zambet, poate un salut, sau o exploxie de bucurie: “Nu te mai vede omul!” Despartire. “Scuze, sunt grabit!” si fiecare isi continua drumul. Daniel Defoe se intreba retoric: “Unde sunt vremurile tihnite de altadata? Azi viata e din ce in ce mai trepidanta!” Asta era acum 300 de ani. Nimic nu s-a schimbat. Nici macar cliseul lui Defoe!
Sa revin la mahalale. E un cuvant turcesc ce a inlocuit grecescul “enorie”. Nu insemna periferie. Si-a modificat sensul in secolul XIX. Atunci cand a fost inlocuit de frantuzescul “cartier”. Apoi au disparut mahalalele. Inghitite de “cutiile de chibrituri”.
O intrebare fireasca:”Cum au aparut Bucurestii?” Acelasi Iorga ne lamureste. In drumul catre Giurgiu, unde Mircea cel Batran vindea blocuri de sare dincolo de Dunare, a simtit nevoia unui popas in campie.
In jurul cetatii s-au stabilit oamenii. In jurul cate unei biserici. Sau biserica a aparut in mijlocul unei comunitati. Neesential. Pentru mine. Poate, pentru altii, e important. Nu stiu de ce. Pentru mine, nu. Important mi se pare doar faptul ca au aparut ca niste cercuri in jurul bisericii. Un fel de entitati separate. Bucurestii nu au aparut ca un oras ci ca o suma de cartiere. Sau mahalale. Ori enori. Cum vreti sa le spuneti. Poate de aceea sunt Bucurestii si nu Bucurestiul. Si sa nu uit: “Vechii Bucuresti erau singura capitala europeana fara bulevarde!” Asta pana spre sfarsitul secolului XIX. Atunci au aparut Bd Elisabeta, prelungire a Bd Academiei, Orientului, Neatarnarii, Regina Maria, Coltei…
Din vechiul oras a mai ramas foarte putin. Curtea veche, Hanul lui Manuc, Hanul cu Tei…
Apropo de hanuri. Mi se pare ca istoricul G Potra spunea ca apusul hanurilor a inceput odata cu aparitia “gaurilor in pereti”, adica a pravaliilor “la strada”. Asta s-a intamplat intre mijlocul secolului XIX si inceputul secolului XX. Mai precis, in 1903, atunci cand a afost demolat Hanul Zlatari. Acesta este un reper. Si orasul are multe repere. Unele uitate. Pe langa altele trecem nepasatori. Locuiesc langa Palatul Ghica Tei. O constructie ce se afla in afara orasului la momentul respectiv. Construit pe locul fostelor case parintesti in 1822 dupa planurile arhitectului de origine catalana Xavier Villacrosse si pictat de artistul italian Giacometti, era inconjurat de o gradina pe care Dan Ionescu o considera prima gradina publica a capitalei.
Alta cladire remarcabila este, Palatul Sutu (1833 si 1835), construit in stil neogotic. Planurile au apartinut arhitectilor vienezi Conrad Schwink si Johann Veit. Azi adaposteste Muzeul de Istorie al Municipiului Bucuresti.
Palatul Stirbei (1835), construit dupa planurile arhitectului francez Sanjouand, este un edificiu neoclasic, cu elemente grecesti. Azi a fost retrocedat si e afla intr-o stare de degradare ce nu mai aminteste de timpurile de odinioara.
Tot un vienez, Heft, a ridicat intre 1848 si 1852 Teatrul National. Acesta nu mai exista. A fost bombardat in 1944. De el aminteste doar intrarea in Hotelul Novotel.
Orasul actual e un amestec de sfarsit de secol XIX, interbelic, constructii comuniste si PUZ-uri din ultimii 20 de ani.
PS PUZ-ul e o sintagma ce mi se pare cam dubioasa. Ce plan, ce incadrare in arhitectura zonei?

vineri, 15 octombrie 2010

Cismigiu









Primavara a venit
Campul tot a inverzit
Pomii au inmugurit
Iar ibricul... a coclit!

Daca ati sti ce neplacut e sa te trezesti si sa te uit ca vitelul la poarta noua la ibric! A aterizat direct in galeata de gunoi. Printre ceturile de dupa trezire, mi-am amintit de fierbatorul "ceausist". L-am gasit, dupa sapaturi, in ultimul raft al sifonierului. Zacea trist in cutia lui. Un fel de tub de carton in care se pune pasta de dinti. Pe una din laturi, un chip care incerca sa zambeasca. Sau nu m-am trezit eu bine...
M-am hotarat. Azi merg in Cismigiu. O tura de primavara.
Waw! Pomisorii au inmugurit. Chiar la intrarea de langa "Spicul" (pardon, acum e Vel Pitar,) un corcodus cu frunze rosii(?), ori cires, ori ce o fi, a inflorit. Florile acelea roz, mangaierea primaverii.
Continui pe aleea de langa strada si dau de "Lazar".
Ma strafulgera. "Cismigiu & comp.", cartea aceea a lui Bajenaru pe care, la fel ca autorul recenziei, am citit-o intr-o noapte. A doua zi trebuia sa ajunga la alt coleg. Daca nu ati citit-o, nici nu stiti ce ati pierdut! Povestea incepe cu un baietel de 11 ani convins ca toata lumea se uita la el si spoteste:"e licean" si continua cu trecerea sa si a colegilor prin adolescenta, cu nazbatiile inerente varstei, cu primii fiori ai iubirii... Totul din liceul care, la acea vreme, nu era separat de parc prin gard.
Trec de fantana Sisi, de chioscul fanfarei (Primaria l-a botezat foisor), de rotonda scriitorilor (S-ar putea sa exagerez. Poate nu asta a fost traseul), si ajung la "Lacul Lebedelor" (Functionarii astia au o imaginatie bolnavicioasa).
Langa lac, un loc de joaca. Nu mai e ca in copilaria mea. Imi amintesc de cele patru leagane. "Asta este pentru copii mari, de 7 ani!"
Si gandul zboara. Cismigiul are de toate. Pentru copii de la 2 ani ("Uite ce de porumbei! Nu se poate sa nu prind si eu unul!") pana la umbra platanilor unde se aduna pensionarii. Cismigiul...
Si gandul zboara la arhitectul peisagist Meyner, la povestile cu cavaleri si printese...

PS De cand nu ati mai fost prin Cismigiu?
(text scris acum un an si jumatate)

miercuri, 6 octombrie 2010

Vine iarna











Din nou la lucru cu aparatul peste campuri inghetate. Sau nu tocmai.

marți, 5 octombrie 2010

Spectacol










Spectacolul s-a terminat. Spectatorii pleaca motaind. Un reporter asteapta diva. O opreste.
Reporterul: - Remarcabil!
Diva: - Ca intotdeauna. Cei 170 de spectatori au aplaudat in picioare!
Un spectator: - N-a aplaudat nimeni. Si nici nu au fost mai mult de 90.
Reporterul se infurie: - Sa sti ca mai degraba o cred pe Roberta (diva)
Spectatorul nu-l mai baga in seama.

PS Nici macar nu s-a jucat Ionesco.