vineri, 25 decembrie 2009

Vederi

Am gasit niste vederi mai vechi. De cand? Nici macar nu incerc sa le localizez in timp. Le-am "scanat" cu aparatul foto. Greu! A trebuit sa ies pe balcon. Sa am "lumina". Dar au iesit neclare. Se vede ca nu au potrivit bine placile. Cred ca meseriasul era sub efectul "trotilului". Ori abia parasise scoala si era pentru prima data fata in fata cu productia.
Sa intram in detalii.

Biserica Domnita Balasa cazuta ca o placinta in fotografie. Nu se ascunsese inca in spatele blocurilor de pe "Victoria Socialismului asupra Capitalei". Logic, era inca pe Calea Rahovei. Azi e pe Sfinti Apostoli! Cand o fi fost translata?


Curtea Veche, o doamna si un Trabant. Albastru ca cerul. Sau ca marea. In dreapta, planul al doilea, fara interes, Tepes. In ultimul plan banuiesc Hanul Rosu. Nu sunt sigur. Stiu insa ca in prim plan, dupa balustrada, erau niste magazine. Peste, pasari, lenjerii...


Am ajuns la hanul lui Manuc bey. Fara mese in curte. Fara gratare, mici, bere... Totusi, multa animatie. S-o fi semnat un tratat Ruso-Turc si prin anii '70?

Cred ca imaginea urmatoare e luata de pe scari. Palatul Marii Adunari Nationale, Poarta Clopotnita ridicata de Brancoveanu si, aratand ca o macheta, Mitropolia. Ma frapeaza linistea. Desi, judecand dupa copacul din prim plan, e septembrie.


Ultima poza este facuta de pe un bloc de pe 11 iunie. As zice ca de pe cel cu restaurant la parter. Fantana Zodiac, Mausoleul si un palc de norisori. Azi incepe si Parcul Carol sa fie asaltat de blocuri.

PS Greu cu postarea! Au un editor senzational!!! Inventeaza spatii pe care nici nu le-ai cerut si nici nu le banuiesti!

Si sa nu uit: "SARBATORI FERICITE!"

duminică, 20 decembrie 2009

Povestile orasului


Bucurestiul are multe povesti. Unele reale, altele plasmuite, dar cele mai multe ratacesc intre vis si realitate. poate ca asa e natura umana. Sa dea o aura aparte povestilor. Sa imagineze situatii si stari.

Nu am stiut ca statuia spatarului Mihai Cantacuzino, sculptata de Storck, este cea mai veche statuie a unei personalitati din Bucuresti. O spune Radu Oltean pe "Art Historia", dar sunt destul de multi care se indoiesc:"Chiar nu s-au facut pana atunci statui in Bucuresti?"

Coltea e numele cel mai cunoscut din istoria orasului. E numele lui Coltea Doicescu, cel de la care a cumparat spatarul terenul pe care a ridicat asezamintele.

Cele pe care le vedem noi nu au 300 de ani. Au maxim 150. Sa nu uitam ca orasul a trecut prin cutremure, inundatii, Marele foc, distrugeri provocate de invazii si cate si mai cate.

Pana la Revolutie, pe carosabilul bulevardului Bratianu, in fata Muzeului Bucurestiului, era desenat in piatra cubica un contur al Turnului Coltei. Distrus de cutremurul din 1802, este refacut "pe jumatate". Asa mai rezista aproape 90 de ani. Apoi e demolat. Tocmai pentru a face loc bulevardului.

joi, 12 noiembrie 2009

Pentru ca asa vreau eu !




Toamna tarzie. Se insereaza. Un cer ireal de albastru pe care curg, rar, nori. Printre ramurile desfrunzite ale unui nuc vad un card galagios de ciori.
O imagine. O simpla imagine. Sunet si culoare, dar in atmosfera se simte ceva. Este izul acela de Bucuresti pe care numai daca iti iubesti orasul il simti.
In parcul..., pe banca aceea din colt, unde era un nuc batran (vedeti cum se leaga lucrurile?), smuls din radacini de o furtuna, ai sarutat prima fata.
Pe strada asta, in casuta mica, garbovita de vremea ce a trecut, statea matusa Clara. Nu, nu am avut nicio matusa pe care sa o cheme Clara, dar asa mi-a venit.
Si totul se leaga intr-un sir de amintiri, o mireasma care te invaluie, un nu stiu ce care iti stranga inima intr-o imbratisare dulce si amara in acelasi timp.
Bucurestiul nu exista decat prin noi. Exista prin amintirile noastre, prin visele noastre. Si, nu stim de ce, Bucurestiul de odinioara era mai frumos. Ba stim, dar nu vrem sa recunoastem. Vechiul Bucuresti da frau liber imaginatiei noastre, ne lasa sa visam la povesti cu printese si cavaleri, la tineretea batranilor aristocrati (inca mai exista, dar sunt foarte rari) pe care ii vedem salutandu-se ceremonios, dar fara servilism.

marți, 10 noiembrie 2009

Blogomania salveaza...




Citesc la Flavius despre un summit al blogerilor. Produs si interpretat sub inaltul patronaj...
Intotdeauna am ramas perplex in fata acestor manifestari. Schema, in mintea mea mai putin complexa, pare a fi urmatoarea: X se gandeste sa faca ceva (sa manance, sa vorbeasca, sa se duca la serviciu). Se gandeste cum ar trebui sa arate chestiunea in cauza. Intelege ca fara un pic de publicitate nu are haz. Organizeaza. (Aici intervine problema legata de "eveniment". In cazurile date de mine: o masa festiva, un forum, sau un miting de intampinare la locul de munca).
Organizatorului ii trebuie un "nume", o persoana care sa dea greutate evenimentului. Respectivul va fi in centrul atentiei, imprumutand un pic din aura sa si "organizatorului".
Sau, ma insel. Poate vine VIP-ul si zice:"X-ulescule, organizeaza un ce vrei tu. Ia banii astia, dar, sa iasa bine".
Sau nu! Cred ca dau iar in scenarita.

PS Imi pare rau Flavius, dar, de cand nu am mai intrat pe net, nu mai stiu cum sa trimit un comentariu! Asta era comentariu la articolul tau dar, dupa incercari nereusite, l-am postat la mine pe blog!

luni, 9 noiembrie 2009

Tare's mic si necajit



Sunt trist. Foarte trist. Desi nu sunt prapastios, am fost in Prapastiile Zarnestiului. Urat! Foarte urat! Nu tu bloc de beton, ori bomba cu neutron. Va mai amintiti anii '80? Un pusti a castigat la "Iata anul nou..." o basca de monede d'alea de 5 lei "noi", de aluminiu, cu o rima pe tema asta.
Dar, sa revenim la Prapastiile noastre. Sau ale Zarnestiului. Daca as fi un muntzoman practicant, v-as povesti drumul cu nume, date, cote, semne. Dar nu sunt. Sunt un pantofar. Si pantofii mei sunt mult mai tociti pe strazile Bucurestiului decat pe drumurile de munte. Si apoi, eu nu cred in semne. Daca iti taie calea pisica neagra...
Ei bine, noua ne-a taiat calea capra de aceiasi culoare. Cred ca de suparare. Asadar, nu sunt singurul suparat.
Cand sa iesim din Zarnesti, pe malul Raului Mare, puhoi de lume. Nu, nu mergeau in Prapastii, aveau nunta. Cu mic, cu mare, stateau pe la porti si (era sa zic o prostie) lipisera ochii pe necunoscuti ca pe butelie. Sa juri ca esti intr-un sat de campie, nu in Ardeal.
Drumul pana la Fantana lui Botorog a decurs fara incidente majore. Mai pasteau vacile, mai vedeam pe dealuri cate o turma de oi, mai niste stanci razuite, ca acolo a fost o cariera de piatra. Vedeti dumneavoastra, stimati cititori, si piatra isi cauta job. Vrea cariera!
De aici incepe "raliul". Se duc nuntasii sa-si faca poze in Prapastii. Masini de toate felurile si marimile. Ba chiar si al unei firme de paza. Norocul nostru ca de la un punct nu au mai putut. E o bariera. Aici insa, au debarcat niste copii. Nu galagia, pungile si ambalajele au fost problema. Cei care i-au adus nu le-au spus, sau nu stiau nici ei ca aici nu suntem pe Calea Victoriei?
Peisajul, toamna-iarna. Frunze de toate culorile. De la verdele brazilor, la rosu, portocaliu si pana la galben. Bruma amestecata cu zapada, stanci nudiste si un cer aproape senin, traversat, cand si cand, de nori pufosi, asemeni "vatei pe bat" din copilarie.
Recomandari? Incaltari rezistente la pietrele drumului de-a dreptul forestier, aparat foto si... cam atat. Daca sunteti muntzoman, luati si rucsac si pregatiti-va. De la limita Prapastiilor aveti un urcus nu tocmai usor pana la Cabana Curmatura.

Eu nu m-am aventurat.

marți, 1 septembrie 2009

Amintiri















Ascult o melodie veche. Din '76. Parca a fost ieri. Premiul Euroviziunii, Save all your kissis for me. Tie s-ar putea sa nu-ti spuna nimic. Mie imi aminteste de o vara, de eterna noastra "Stiinta". Stateam singur in tribuna de beton si asteptam sa vina baietii cu mingea. Fotbalul, pasiunea tuturor baietilor din cartier. Soarele ardea. Plopii erau singurii care lasau umbre. Si, dintr-odata, am inceput sa fredonez melodia.
O imagine. O simpla imagine. Dar ea este un crampei din viata mea.
Morala? Nu, povestea nu are nici o morala. E o simpla imagine.

***
Eram copil. Tata cumparase un aparat de radio Zefir. O minune a tehnicii!
Ani de zile am urmarit ce aparate portabile noi apareau. Am vazut unul in forma de pachet de tigari. Nu spun marca, nu fac reclama. Era de-a dreptul imposibil! Imi aminteste de cineva care, atinci cand a vazut prima girafa, a spus ca asa ceva nu exista. Sa ti un aparat de radio in buzunar! Sa nu aiba “ochiul magic”!
Sa revenim la ziua aceea. Era undeva spre seara. Dupaamiezele acelea scurte de primavara. Soarele inca mai cernea banuti de aur pe varfurile plopilor. Iar plopi?! Poate o simpla coincidenta. Poate in cartierul meu erau numai plopi.
Crainica anunta melodia “Priviti fetele” interpretata de Andy Williams. Si imaginea aceea cu nori pufori persista in timp.

***
O melodie veche de cand lumea. O cantareata despre care multa lume nu a auzit, desi intr-un timp intrase in folclor. “Te rog sa-mi scrii” cu Gigi Marga.
Ati incercat vreodata sa scrieti asa, pur si simplu? Sa scrieti pentru ca v-a rugat cineva? Nu vi s-a intamplat sa va cada creionul pe hartie? Cuvintele sa vina si sa fuga asemeni unor copii jucausi sau a unor fete indragostite?
Cateodata stau in fata hartiei albe si privesc in gol. Caut inspiratia. Muza, inselatoare ca o femeie ce este, imi da tarcoale, imi zabeste siret si apoi, fuge cu un ras cristalin. Parca mi-ar spune: “Gaseste-ma!” Si eu navighez, asemeni lui Rod Stewart dintr-o melodie ceva mai noua, dus de oceanul de amintiri ce se sparg de malul nostalgiilor.





Stop! Promit sa ma adun si sa va scriu!

vineri, 28 august 2009

23 august











La 23 august 1944 armata romana a intors armele. Prin participarea comunistilor, prin viziunea lor, s-a declansat "Marea revolutie antifascista si antiimperialista".
Asa suna o pagina de istorie acum 20 de ani. Regele, partidele istorice nu aveau niciun merit. Comunistii, dupa unele pareri, in numar de 600 in toata tara, fusesera cei care bla, bla, bla.
Nimeni nu s-a intrebat nici atunci, nici acum 20 de ani, nu se intreaba nici azi ce si-a dorit, ce isi doreste poporul. Ce isi doreste acea masa utilizata numai ca manevra pentru interesele meschine ale unor...
Ce reprezinta 23 august?
Pentru mine, pentru tine, pentru ei, 23 august reprezinta ultimul asalt al verii, un asalt cu fructe parguite, cu primele frunze vestede ce trosnesc sub talpi. Reprezinta semnalul inceperii pregatirilor pentru iarna ce va veni. Gospodine pregatindu-se pentru magiun si conserve, gospodari pregatind magazia de lemne, gandul la cazanul de tuica...

***
Imi amintesc o poveste despre Unire. Mos Ion Roata voia sa stie la ce foloseste. "Vezi mosule bolovanul acela? Poti sa il muti singur?" "Nu, e prea greu." "Ia puneti mana si luati-l cu omul acela!" "Asa putem!" "Asta e avantajul Unirii! Ai inteles mosule?" "Da. Munca tot pe umerii poporului o sa cada!"
La 23 august 1944 armata romana a intors armele. S-a format parerea ca romanii sunt niste "curve" care se intorc dupa cum bate vantul.

***
Se apropie toamna. De la Sfanta Maria pana la Sfanta Maria Mica nu ploua. E vremea ideala pentru strangerea recoltelor.
Case de chirpici adunate in vatra satului, case rarefiate pe dealurile dintre munti, cu capite de fan asemeni unor foisoare.
Vaci cu talangi unduindu-si soldurile. Un caine s-a tolanit la umbra si motaie.
La Raspantie e vanzoleala mare. Vine Premierul! Camerele de televiziune se aseaza strategic. Un nor de praf anunta coloana oficiala.
"Unde sa stau? De unde se vede mai bine?"
A cosit. Va aparea pe toate posturile. Inca un zambet larg, strangeri de mana electorale si masinile pleaca in tromba.
Pe nea Vasile l-a ars tigarea uitata in coltul buzelor. A scuipat-o si a tras o injuratura.

***
La 23 august 1944 armata romana a intors armele.Parcul e plin de copii. Tipete, veselie. O minge s-a ratacit la picioarele mele. Undeva, in spatele meu, o voce rugatoare: “ Mama, mai stam 5 minute. Te rog!”


PS Articolul apare cu intarziere din cauza unor dificultati tehnice.

miercuri, 19 august 2009

Poveste
















Sa va spun o poveste. Mai corect, sa scriu o poveste.
M-am intrebat intotdeauna de ce le plac oamenilor povestile. Ce resort ascuns zace in ele? Ce ar trebui sa spuna o poveste? Mai bine zis, ce asteapta oamenii de la o poveste?
Ma intreb ce titlu sa ii dau. Poveste fara nume, poveste fara sfarsit... Stiu ca titlurile astea dau bine. Sunt verificate. Dar daca nu ii dau nici un titlu?
OK. Despre ce sa fie? Despre un baiat si o fata. Asta garanteaza succesul. Mai ales daca e cu happyend, sau daca se termina rau de tot. Extremele! Astea atrag. Ce ziceti de o fata prefacuta in stanca, o fata impietrita de disparitia iubitului? Sau de un baiat transformat in cascada.
Gata! Am, gasit! Un baiat transformat in cascada, intr-o apa care sa mangaie iubita transformata in stanca. Un happyend. Se vor mangaia vesnic. Sau o poveste trista. Numai cel ce e geolog sa dea primul cu piatra! Am facut si legatura cu Rasnovul mangaind fata transformata in Cheile Rasnoavei.
Si-am incalecat pe-o sa si am scris povestea asa!

vineri, 14 august 2009

Trei muntzomani si un cardiac la Cheile Rasnoavei






Sa mergem pana in Predeal? Sa urcam pana la Trei Brazi cu masina?
Nicusor a rezolvat problema. 
"E sosea pana la cabana". 
Stie. A vazut la Tamina cum era sa mor. 
"Lasa ca de la Trei Brazi e drum prin padure. Urcam doar un delusor!"
Nu va uitati la el ca are burtica. E cu 10 ani mai tanar ca mine. Si e chiar muntzoman. Bucegi, Fagaras si multi alti munti. A fost si la concursuri de orientare turistica.
Asadar, la Trei Brazi am luat rucsacii in spate si am plecat in cautarea triunghiului albastru. Drumul incepe in spatele cabanei, dupa muntele de gunoi. Primul semn e chiar pe o anexa. 
Intram in padure. Padure, poieni, Dealul de Mesteacan. Asta a fost ceva mai greu, dar m-am descurcat. Si acum, primele poze.

duminică, 12 iulie 2009

Hai ca poti, tataie!






M-am hotarat. Mi-am pus pantofii in cui si plec la Tamina! Adidasi, rucsac in spinare, cu o bentita pe cap (sa dau a Rambo), am plecat decis. Muntzomanii m-ai primit bine. Nimeni nu a intrebat ce cauta tataie printre ei. 
Prima surpriza am avut-o cand am iesit din Bucuresti. "Nicusor conduce cam repede!" Mai tarziu am vazut placuta: 70 in localitate, 110 afara. S-au schimbat multe de cand n-am mai parasit orasul!
Pauzele de fumat au fost mai rare. Nicusor nu fumeaza, singurul, dar e masina lui. Drumul e bun. Mai putin crater centura Ploiestiului. Lume, destul de putina. O singura coada. La Sinaia. Aici se lucreaza. Cred ca la stramtarea drumului. 
"Donatorii de organe" depasesc pe toate partile. Ma gandesc la un "drob". Cu ulei mineral. Ciclisti, turisti... Uite si trenul! Rapid. 
Am ajuns. Incepe ploaia. "Cine ne-o fi urat din suflet "drum bun"? Si ce daca? Suntem decisi. Pe drumul forestier. Pe "traseu" vine apa siroaie. 
Cand ne impacasem cu gandul ca suntem singurii nebuni, ne intersectam cu un grup care coboara. "Mai e mult?" "Nu stim ca noi n-am gasit-o!" Ne-a scazut entuziasmul la jumatate. Harta, acoperita cu pelerina. Cautam. "Nico, esti sigura ca mergem bine?" "Nu v-am spus ca am mai fost? Va duc eu!"
Mai intalnim un grup. Nici astia nu o gasisera. "Daca s-a mutat? A gasit ceva mai ieftin!" Grupul asta ne-a urat din inima. A iesit soarele! Ne oprim intr-o poenita. Ne schimbam. Pozez o stanca. Aia e stanca prin care trece Tamina. Parasim drumul forestier. La 50 de metri intalnim panourile.
Incepem coborarea. Abrubta. Uda. Ne tinem de copaci. Lumea ma incurajeaza. "Hai ca poti, tataie!" Fac poze. Nu pozez canionul. Ala e pe net. Imprejurimi. Salbaticie magnifica. 
Gata pauza! Urcam prin canion. Cineva, cred ca alpinistii din Brasov, au montat niste scari metalice. Incerc sa sar din piatra in piatra. Ma razgandesc. Sunt ud pana la piele. Ca mai conteaza putina apa?! Am ajuns inapoi la panouri. Gasesc o piatra si ma asez. Sunt epuizat. Avea dreptate doctora: "Esti nebun! Nu ai voie sa faci niciun efort!" 
Ceilalti pregatesc masa. 

joi, 9 iulie 2009

Fara politica


Timpul trece implacabil. Vorba asta am auzit-o demult. Cred ca apartine unui iubitor de rugby. Ma si inchipui plonjand la blocarea timpului, asemeni europenilor la picioarele lui Lumu, forta supranaturala a rugbyului neozeelandez. 
Trece, lasa in urma nostalgii, imagini ce reinvie cand si cand. Imagini care apar, ne urmaresc, ca apoi sa dispara ca un fum. Au fost? Le-am trait cu adevarat, sau sunt rodul imaginatiei noastre?
***
Ieri ploua cu galeata. Ne-am adunat cu toti pe holul unde ne bem cafeluta, unii fumam, dar toti ne dam cu parerea in legatura cu vremea.
Pot spune, citand un clasic in viata, ca asta suna ca dracu. Eu am o parere. Dau cu ea. El are alta parere. Da si el. Doare. Catelul, ascuns printre picioarele noastre, o rupe la fuga. Nu mai suporta. A ajuns sa iubeasca ploaia. Nu mai vrea nici "rontaielele" aduse de o colega. Se crede Gene Kely cantand in ploaie. Doi pusti se tin de mana. Sunt uzi pana la piele, dar nu au timp de prostii:
"Ma mai iubesti?"
"Desigur draga mea!"
***
Bucurestiul nu a existat, nu exista si nu va exista vreodata. E doar o aglomerare de strazi, masini, case, blocuri, parcuri, tineri indragostiti si mosi suparati. 
Bucurestiul nu e un oras. E un vis al nostru venit de nicaieri. E cosmarul soferilor, raiul baltoacelor...
Cateodata ma gandesc la cum era orasul acum 100 de ani. Poate ar trebui sa scriu cum il vedeam eu acum 50. Cum am vazut, amintirile sunt vagi, crescand blocul de langa mine. Are 50 de ani!!! Nici nu pot sa cred. Pentru mine a ramas "blocul nou". Poate ar fi interesant sa povestesc cum ascultam la batranul aparat de radio, hipnotizat de "ochiul magic". Prin el parca vedeam artistii. Si vocea crainicului: "Grigore Vasiliu Birlic, atrist al poporului..."
***
Privesc strazi vechi, strazi unde civilizatia nu a adus decat cateva semne de circulatie si cate o masina ratacita. Pe o placuta, aproape ascunsa sub var, citesc despre un lacas ridicat in 1911 din donatia lui Nita Sterie. Si biserica - de ce nu am vazut-o pana acum? - ascunsa in spatele unor blocuri. Si ma gandesc la Palatul Patriarhiei, unde nu s-a adunat poporul pentru a-l sustine pe Cuza, pentru ca aceasta cladire a fost ridicata abia in 1907 in stil neoclasic. Cum arata vechea cladire? Poate voi afla dintr-o poza veche, descoperita de cine stie cine printr-un pod de casa, pod cazut la datorie, pentru edificarea noului Bucuresti, Bucuresti de beton si sticla.

luni, 6 iulie 2009

Dimineti


Buna dimineata. Nu mai stiu pe ce cearceaf am dormit si cu care m-am invelit. Perna e un ghem multicolor. Un colt iese din fata de perna. Un fulg s-a oprit pe telefon. Azi nu mai exista ceasurile acelea desteptatoare cu clopotel, cu scrisul mare, "CFR", cu sunetul care trezea intreg cartierul. Ultimul l-am auzit acum cativa ani la vecinul din blocul de vis a vis. Ma uitam la el cum aparea, dupa fix 11 minute, imbracat in acelasi costum, cu nelipsitele-i manecute de un bleumarin un pic mai deschis pe la coate...

S-a pensionat. Il vad dimineata, mergand agale, cu scosa, la cumparaturi. Ceasul a tacut. Oare o mai exista? Nu mai poarta nici costumul ce mi se parea etern. Au disparut si manecutele. 

Ma indrept cu pasi plictisiti spre bucatarie. Spal ibricul. De ce nu o fac niciodata dupa ce torn cafeaua? Pornesc focul si fug in baie. Am exact timpul sa ma spal pana la brau. 

Apa sta sa fiarba. Culeg lingurita din suportul de vase. Una de zahar, doua de cafea, opresc focul, jet de apa rece la chiuveta...

Mai am 10 minute la dispozitie. Nu merge netul. Iar am uitat sa il platesc! Am sa trec cand ma intorc de la munca. Cu cafeaua intr-o mana si cu tigarea in cealalta, privesc pe geamul de la sufragerie. La ora asta, toata lumea e grabita. Nimeni nu vede rasaritul de soare. Poate nu se vede prin marea de blocuri. Si apoi, nimeni nu are ochi decat pentru coltul strazii.

Vine sau nu vine autobuzul?

vineri, 12 iunie 2009

Ganduri


Oamenii sunt ca vinurile. Cu timpul, fie devin din ce in ce mai buni, fie se transforma in otet. (Papa Ioan al XXIII-lea) 

Sunt succese care te injosesc si infrangeri care te inalta. (N. Iorga) 

Este de o mie de ori mai bine sa fii optimist si sa te inseli, decat sa fii pesimist si sa ai dreptate. (Jack Penn) 

Nu voi fi un om obisnuit, pentru ca am dreptul sa fiu extraordinar. (Peter O'Toole) 

Numai dupa invidia altora iti dai seama de propria ta valoare. (Tudor Musatescu) 

Nu judecati oamenii dupa cei cu care se aduna. Nu uitati ca Iuda avea amici ireprosabili. (Ernest Hemingway) 

Nimic nu costa mai mult decat nestiinta. (legea lui Moisil) 

Daca ai impresia ca educatia e scumpa, atunci incearca sa vezi cum e ignoranta. (Andy McIntyre) 

Nimeni nu e de neinlocuit dar - uneori - este nevoie de mai multe persoane pentru a inlocui una singura. (Claire Martin) 

Cel mai greu lucru de pastrat e echilibrul . (Jean Grenier) 

A face pe prostul la timpul potrivit este cea mai mare intelepciune . ( Cicero ) 

Un prost care nu spune nici un cuvant nu se deosebeste de un savant care tace. (Moliere) 

In politica, prostia nu e un handicap. (Napoleon) 

Ca sa intelegi ca esti prost trebuie totusi sa-ti mearga mintea . (Georges Brassens) 

Timiditatea - un defect al oamenilor mari, tupeul - defectul oamenilor mici. (Maurice Coyaud) 

Daca astepti momentul potrivit, te intrec altii care nu-l asteapta. (Woody Allen)  

Violenta este ultimul refugiu al incompetentei. (Isaac Asimov) 

Exista batalii pe care e bine sa le ocolesti; nu din teama ca le-ai putea pierde, ci pentru ca ai deveni ridicol castigandu-le. (Gelu Negrea) 

Primul om care a preferat sa injure decat sa dea cu piatra poate fi considerat inventatorul civilizatiei. (Sigmund Freud) 

Munca in echipa presupune in primul rand sa-ti pierzi jumatate din timp explicandu-le celorlalti de ce nu au dreptate. (George Wolinski) 

Eficienta este cea mai inteligenta forma de lene . (David Dunham)

Cand muncesti, joaca-te. Munca, daca este o datorie, te ucide . (Max Jacob) 

Oboseala si lenea au aceleasi simptome. (Bissane de Soleil) 

E loc sub soare pentru toata lumea. Mai ales ca toata lumea vrea sa stea la umbra. (Jules Renard) 

Daca vrei sa stii cine este un om, da-i o functie de conducere. (Robert Brasillach) 

Daca gasesti un drum fara obstacole, probabil ca drumul acela nu duce nicaieri. (J.F.Kennedy) 




joi, 11 iunie 2009

Complexe


La o emisiune Mircea Diaconu spunea ca se teme de complexati. Ca ei aduna latent complexele pe care le au. Emisiunea a trecut la alte subiecte. As putea spune ca se apropie de sfarsit. Chiar s-a sfarsit cat am tastat eu.

Problema complexatilor ar trebui sa ne dea mai mult de gandit. O analiza mai atenta ne-ar lamuri cum trebuie sa ne modelam comportamentul fata de acesti oameni. Sau daca suntem complexati. Daca avem resorturi ascunse legate de ce au altii si nu avem noi. Daca exista lucruri care ne framanta, care nasc in noi invidie.

Ati observat ca la copii reactia la complexe e foarte prompta? Din pacate, negativa. Majoritatea poreclelor sunt acide. Poate ar trebui sa ne puna pe ganduri. 

PS Ce ati spune de o dezbatere pe aceasta tema?


miercuri, 10 iunie 2009

Biserica Sf Elefterie Vechi


Pe strada Elefterie iti sare in ochi o bisericuta aflata pe axul drumului. Este o biserica ridicata in anii 1743-1744 din dania lui Maxim Cupetul, negustor ce locuia in Mahalaua Coltei.
"Nu pot sa nu vorbesc despre mica insula Sfantul Elefterie, unul dintre cele mai frumoase colturi ale Bucurestiului. E un loc de nepretuit intr-un oras unde domnesc luxul si placerea, dar trist pentru cine nu gaseste incantare decat in frumusetea naturii" (Sulez - secolul al XVIII-lea)
Biserica a fost ridicata pe un mic ostrov disparut odata cu regularizarea Dambovitei, lucrare ce se desfasoara intre anii 1880-1883, dupa proiectul inginerului-arhitect Grigore P. Cerchez si in antrepriza lui A. Boisquerin. 
Poate datele istorice nu sunt atat de relevante ca o plimbare prin zona. Impunatoarea Biserica Sf Elefterie Nou, ridicata in 1935, pentru ca vechea nu mai era suficient de incapatoare pentru enoriasii din zona, sau casa actorului V. Maximilian (Str. Sfântul Elefterie 54) sunt repere pe o strada linistita.

Teatru de strada



La sfarsitul lunii mai suntem amenintati cu mare spectacol al teatrului de strada. Imi iau aparatul si fug sa imortalizez evenimentul.
Spre norocul meu, decid sa incep cu Cismigiul. Pe o banca, niste pui de maramureseni. Trec la brat doua doamne in varsta.
Ajung la pod. Atelier de creatie. Copiii deseneaza (oare fanfana si, pe fundal, cladirea primariei?), modeleaza...

Brusc, atentia imi este atrasa de niste calareti.
Un basm din Cismigiul amenajat la mijlocul secolului XIX de arhitectul peisagist austriac Mayer. Ce a fost pana atunci? Istoricii spun ca a fost balta lui Dura negutatorul, dar pe noi nu ne intereseaza asta acum. Problema este: Unde sunt printesele? Nu am gasit. Am gasit, langa chioscul fanfarei, o pisicuta. Sau nu era pisicuta.
Alta intrebare: Unde e fanfara? Fanfara am gasit-o la iesirea dinspre Liceul Lazar. Am o singura nedumerire. De ce li se spune majorete, daca ele sunt minore?

Ies si ma indrept spre Parcul Izvor. Nimic. Oameni iesiti la "iarba verde".
Hai in fata Palatului Parlamentului. O schela. Se fac pregatiri. Un baterist, tobosar, cum vreti sa-i spuneti, repeta in plin soare. Mai repeta si o trupa de "steaguri medievale".
Vin mai tarziu. Spectacolele nu au inceput. Plec acasa. Maine ma trezesc de dimineata. Raman cu amintirea sarbatorii copiilor din Cismigiu.
PS Spectalolul a inceput tarziu. Au fost si focuri de artificii. Nu le-am prins. Deja dormeam.