Parcul era singura oaza. Aici nu ajungeau sagetile otravite ale soarelui de iulie. Nici zgomotul infernal pe care il numim poetic “zumzetul orasului”. Nici grijile noastre de zi cu zi.
Stateam pe banca de pe malul lacului. Niste rate isi faceau toaleta. Un ratoi statea tantos pe mal. Cred ca se gandea ca piciorul podului e cam inalt.
Undeva, in departare se auzea jocul copiilor. Nu chiar jocul. Se auzeau doar glasurile lor. Vagi. Intrerupte de tipete ascutite.
Probabil, trebuia sa se intample ceva. Sa treaca Fat Frumos ori Ileana Sanziana. Sa inceapa o ploaie de vara. Cu grindina. Sa… ceva, nu stiu. Dar nu s-a intamplat nimic.
O sa spuneti ca asta nu e poveste. Ei, si? Eu am pregatit cadrul. De aici incolo imaginati-va ce vreti voi.
2 comentarii:
Superb! Nu doar imaginile, ci mai ales textul. Aproape că am uitat de ele.
Eu nu mă pricep decât la scrisul meu.
Dar aici e clar că nu trebuie să fii priceput ca să înţelegi că vorba de SCRISUL cuiva.
Priceput? La ce? Nu inteleg.
Trimiteți un comentariu