.JPG)
Toamna tarzie. Se insereaza. Un cer ireal de albastru pe care curg, rar, nori. Printre ramurile desfrunzite ale unui nuc vad un card galagios de ciori.
O imagine. O simpla imagine. Sunet si culoare, dar in atmosfera se simte ceva. Este izul acela de Bucuresti pe care numai daca iti iubesti orasul il simti.
In parcul..., pe banca aceea din colt, unde era un nuc batran (vedeti cum se leaga lucrurile?), smuls din radacini de o furtuna, ai sarutat prima fata.
Pe strada asta, in casuta mica, garbovita de vremea ce a trecut, statea matusa Clara. Nu, nu am avut nicio matusa pe care sa o cheme Clara, dar asa mi-a venit.
Si totul se leaga intr-un sir de amintiri, o mireasma care te invaluie, un nu stiu ce care iti stranga inima intr-o imbratisare dulce si amara in acelasi timp.
Bucurestiul nu exista decat prin noi. Exista prin amintirile noastre, prin visele noastre. Si, nu stim de ce, Bucurestiul de odinioara era mai frumos. Ba stim, dar nu vrem sa recunoastem. Vechiul Bucuresti da frau liber imaginatiei noastre, ne lasa sa visam la povesti cu printese si cavaleri, la tineretea batranilor aristocrati (inca mai exista, dar sunt foarte rari) pe care ii vedem salutandu-se ceremonios, dar fara servilism.
4 comentarii:
Imi place de mor genul acela de boierie melancolica. Adevarata. Nu din fotografii. Reala.
Mi-as dori, cand merg intr-un oras , Bucuresti- sau oricare altul- sa-i vad pe cei doi domni salutandu-se , obisnuit.
Ridicand palaria. Si privirea albastra. Intr-o toamna sfioasa.
ma surprinde placut atmesfera, una normala si sincera, intr-o mare de agitatie sterila! voi reveni cu placere sa mai parcurg cate ceva, aici! Si iata dovada ca, totusi, cineva citeste, sic!
nu-i rau... mosule!
Sa particip la "Si mosii au talent"?
Trimiteți un comentariu